Sportul și exercițiile fizice joacă un rol semnificativ în îmbunătățirea sănătății fizice, emoționale, mentale a persoanelor cu dizabilități vizuale. Fiind extrem de dinamice prin natura lor, orice tip de schia solicită capacități de procesare vizuală rapidă, care sunt esențiale pentru fi de succes.

Acuitatea vizuală statică este una dintre cele mai comune evaluări pentru evaluarea funcției sistemului vizual și poate fi extrem de utilă în detectarea deficitelor. Acest test nu pare să ofere în mod direct informații despre imagini cu contrast redus sau obiecte în mișcare, dar au fost raportate corelații puternice între acuitatea vizuală statică, scorul sensibilității la contrast și acuitatea vizuală dinamică. Numai înțelegând cum vedem lucrurile, creierul nostru creează semnificație din ele

Sportivii cu deficiențe de vedere folosesc exact același echipament ca și omologii sănătoși, dar au nevoie de un ghid cu vedere bună. Sportivul comunică cu însoțitorul său printr-un sistem luminos sau un dispozitiv de comunicare audio care oferă instrucțiuni privind schimbările de teren și condițiile de zăpadă, printre altele. Un tandem de succes se bazează foarte mult pe o comunicare clară între toți – concurentul trebuie să primească informații exacte despre ceea ce se întâmplă în orice moment, astfel încât să poată reacționa în consecință.

Sportivii sunt clasificați în funcție de gradul de vedere definit prin acuitatea vizuală, rezultând trei clase. Cele trei clase de atleți participă la o singură competiție, iar timpii lor sunt calculați folosind un factor de cursă specific. Atleții cu o vedere mai slabă au o viteză de alergare mai mică a ceasului, ceea ce înseamnă că nu sunt avantajați pentru că e un coeficient de corecție în funcție de cât de bine văd.

Clasa B1 – Schiorii din această clasă sunt fie nevăzători, fie au o acuitate vizuală foarte scăzută. Aceștia trebuie să poarte ochelari de protecție în timpul cursei, deoarece nivelul lor de vedere este de așa natură încât nu pot recunoaște un „E” de la o distanță de 25 de centimetri – ceea ce echivalează cu o literă de 15×15 cm în medie!

Clasa B2 – Pot concura și sportivii care au o acuitate vizuală mai mare decât cei care concurează la clasa B1, dar care nu sunt în măsură să recunoască un „E” de la o distanță de 4 metri.

Clasa B3 – Cea mai puțin severă deficiență vizuală eligibilă pentru schi alpin a fost dezvoltată la sfârșitul anilor 1970. Această clasă impune restricții celor cu câmp limitat sau acuitate scăzută, care pot fi fie cazuri mai ușoare care îi limitează de la participarea deplină pe baza punctului lor de vedere izolat.

Un nou studiu a constatat că schiorii alpini de elită se bazează pe trei indicii majore: porțile de poziție, pozițiile stâlpilor și semnalele terenului, cum ar fi virajele sau dealurile, pentru a fi în gardă atunci când fac un viraj sau în timp ce schiază pe o pantă deschisă.

Cercetările au demonstrat că această îndemânare este foarte dinamică și necesită o procesare rapidă din partea sportivilor care trebuie să varieze viteza în funcție de feedback-ul lor prin intermediul vederii.

Schiorii au raportat, de asemenea, că marcajele de culoare albastră de pe fiecare parte a unui traseu îi ajută să se orienteze, mai ales în condiții de ceață sau umbră. Identificarea acestor indicii vizuale ar necesita o acuitate vizuală cel puțin rezonabilă la distanță (20/40), sensibilitate la contrast și percepție a adâncimii în timp ce cineva este staționar, precum și atunci când se deplasează la viteze mici.

Schiorii au constatat o scădere de 20% față de scorurile obținute la testele statice din cauza unei acuități mai scăzute; cu toate acestea, acest lucru nu a afectat în mod semnificativ timpii de reacție pentru obiectele mai mari, dar pentru obstacolele cu valori de contrast scăzute, cum ar fi petele de gheață, s-a observat o scădere semnificativă a performanței.

S-a constatat că mișcarea schiorilor și vizibilitatea redusă din cauza factorilor extrinseci legați de condițiile meteorologice, de iluminare sau de condițiile de zăpadă pot diminua contrastul relativ al informațiilor vizuale. Cererea de procesare a contrastului va fi mai mare la schi alpin, deoarece acest tip de sport implică o viteză relativ mare, în comparație cu alte tipuri de sporturi, în care este posibil să fie nevoie de un efort mai mic al vederii în timpul competițiilor.

Studii au fost efectuate pentru a identifica funcțiile vizuale asociate și predictive ale performanței la acest tip de schi. Schiul pentru persoanele cu deficiențe de vedere a făcut parte din para-alpinism încă de la început. Primele competiții, organizate în anii 1970, au inclus schiori cu deficiențe de vedere și de atunci au concurat la fiecare ediție a Jocurilor Paralimpice, precum și la Campionatele Mondiale

Sporturile para-alpin sau „paralimpice” sunt unice, deoarece permit sportivilor care nu pot concura pe deplin din cauza altor dizabilități, cum ar fi amputarea . Aceștia se confruntă încă cu multe provocări în timpul competiției, dar poate fi foarte satisfăcător odată ce depășesc aceste limite.

Tu ai putea schia așa?