PERCEPȚIA CULORILOR

Percepţia culorilor reprezintă rezultatul interacţiunii între radiaţiile electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 375 – 770 nm, cu celulele fotoreceptoare retiniene. Radiaţiile cu lungimi de undă mai mari de 770 nm sunt infraroşiile, iar cele sub 375 nm, ultravioletele. Suportul vederii colorate îl constituie celulele cu conuri, cu 3 tipuri de pigmenţi: roşu, verde, albastru (teoria Young). Pigmentul fotosensibil pentru culoarea roşie are un maximum de absorbţie spectrală la 570 nm, pentru culoarea verde 540 nm, iar pentru culoarea albastră 450 nm. Semnalele primite de la celulele cu conuri sunt codificate în celulele ganglionare retiniene în trei cupluri antagoniste: roşu – verde, albastru – galben şi cuplul acromatic de luminozitate, clar – obscur (principiile lui Hering).

Capacitatea de discriminare a culorii are trei caracteristici:

• Tonalitate (nuanță)
• Saturație – culorile situate la extremități, respectiv roșu și violet sunt mai saturate, iar culorile din mijlocul spectrului, precum verde și galben sunt mai desaturate
• Luminozitate – În lumina fotopică, maximum de luminozitate și sensibilitate este pentru culoarea galbenă, iar în lumina scotopică, luminozitatea maximă se deplasează spre albastru (fenomenul Purkinje).

Determinarea simțului cromatic se face prin:

1. Metoda de denumire: constă în prezentarea pe un ecran alb situat la 5 m de persoana examinată, a unor teste luminoase colorate (principalele culori spectrale). Metoda permite aprecierea capacității de percepție cromatică pentru orientare profesională, însă nu permite diagnosticul discromatopsiilor;

2. Metoda de comparare (asortare) – se solicită persoanei examinate să aranjeze pastilele colorate în fiecare penar în ordinea tonalității lor în cel mult 8 minute (testul Farnsworth). Dacă greșelile se găsesc pe axul orizontal (deficiența este pentru roșu), dacă greșelile sunt pe un ax de 150° de orizontal (deficiență pentru verde), iar dacă greșelile sunt pe axul vertical (deficiență pentru albastru);

3. Metoda de discriminare: folosesc planșe care sunt realizate din culori apropiate, sub forma unor buline aranjate în cifre, litere, figuri geometrice (planșe pseudoizocromatice – de exemplu Ishihara). Aceste planșe au aceeași tonalitate, dar diferă saturația si luminozitatea față de fond;

4. Metoda de egalizare – principiul constă în egalizarea unui amestec colorat cu o culoare etalon; sursele luminoase utilizate sunt culori spectrale (tipul Reyleigh și tipul Trendelenburg).